Aparența aparențelor
Omul civilizat, prin natura lui caută să se facă văzut și remarcat de ceilalți semeni. O eventuală detașare a acestuia față de restul mulțimii, îi poate aduce un plus de credibilitate și respect. Două atribute esențiale pentru a reuși în viață. De la ultimul cocalar și până la cel mai scorțos bancher, se știe că prin imaginea exterioară afișată îți poți compensa imperfecțiunile naturale, creând celor din jur o falsă imagine despre posibilitățile tale.
Fiecare om are propriile aparențe, adaptate stilului său de viață. Uneori acestea sunt credibile, alteori nu. Fiecare creator de aparențe are însă publicul țintă adecvat. Pentru acesta impactul, vizual sau psihologic, trebuie să fie maxim.
Este greu să fi băgat în seamă, atunci când ai o figură comună, ștearsă. Este greu să te audă cineva, dacă abia ști să legi o propoziție. Greu este să pună cineva preț pe tine, atunci când toată valoarea ta stă într-un telefon cu manele, pe care cu greu l-ai achiziționat de la un ciorditor, în târg. Nevoia de a fi băgat în seamă, crește exponențial, raportat la factorul de non-valoare. În categoria celor ce vor să pară altceva decât sunt, nu includ numai cocalarii. Aceștia reprezintă pătura de jos a civilizației, însă non-valoarea se manifestă nediscriminatoriu. Iar dacă un cocalar, prin aparențele false pe care se chinuie să le creeze, poate stârni de cele mai multe ori râsul, nu același lucru se poate spune despre o persoană ce deține o funcție de răspundere.
Tragedia societății românești este dată de apariția și înmulțirea non-valorilor. Tupeul, lipsa de scrupule, ipocrizia și duplicitatea, au creat o mască ideală pentru a reuși. Competența a ajuns să fie o rușine, important este să ai bani (și) sau relații. Unii au, alții nu. De profitat însă, vor toți. Cel ce are, va mai avea este una din legile cunoscute ale lui Murphy, și totodată principiul de viață al celor ce vor, ceea ce în mod normal nu ar trebui să aibă.
Crearea unor aparențe credibile nu este un proces la îndemâna oricui. De aceea unii renunță în a-și mai bate capul cu așa ceva. Aleg mijloace rudimentare pentru a ieși în evidență, zgomotul sau aspectul vizual. Un scuter ieftin ambalat până la refuz, râsetele și glumele cu tentă sexuală rostite cu glas tare, ori kitsch-urile vestimentare colorate, sunt doar câteva arme din arsenalul celor nedreptățiți de soartă. Cu ele sărmanii, încercă să abată măcar pentru câteva secunde atenția, și asupra lor. Nu contează ce gândește cel ce-și mută privirea către ei, se mulțumesc doar că au intrat pe retina acestuia. E momentul lor de glorie – au fost văzuți numai ei… Acest fapt îmi amintește de povestirile unor vechi fotografi, cand fotografiau la sate. Multi tarani aproape că-i implorau să fie și ei prinși chiar și într-un colțișor de cadru. Chiar dacă știau că nu vor vedea fotografia vreodată, insistau având un argument surpinzător de simplu și de motivant: Măcar atâta să rămână din mine din viață Desigur, comparația între un țăran simplu și un cocalar jegos pare total deplasată, cu toate acestea, dorința de a nu te simți inutil pe acest pământ, este prezentă la ambele categorii de personaje. Cu șanse minime de realizare pentru cocalar.
Un costum și o mașină, îți puteau aduce odată o oareșce atenție din partea celorlalți. Drama celor ce au strâng cu greu din fund pentru a le avea, este de-a dreptul cutremurătoare: Mașină și costum poate avea cam oricine acum… Sunt multe mașini în București, prea multe chiar. Mai rău, cei care ar fi trebuit să întoarcă admirativ privirea… au și ei mașină ! Singura variantă de departajare a rămas “cine are mașina mai scumpă” La țigani problema este mai directă: ăl cu bani, are mașină (BMW sau Merțan) casă cu turnulețe, (h)aur la gât, și ultimul hit al lui Guță cu dedicație. Mai departe, nu intră nimeni în detalii – sunt suficiente argumente că cioroiul e capabil.
O altă tragedie este și ieftinirea mobilelor, LCD-urilor și în general al tuturor bunurilor ce puteau face diferența, în discuții sau petreceri cu caracter. informativ. Singurele bunuri rămase în picioare sunt de natură imobiliară… însă acestea sunt mult prea scumpe, indiferent de puterea cu care un marțafoi ar strânge din fund pentru a le poseda. A spune că “Sunt propietar de casă” e dificil… chiar trebuie să ai ceva calități, excepție făcând doar moștenirea. Cei ce au norocul unui bunic cu garsonieră… Mai există și aici o mică bubă, necesitatea de a fi singurul moștenitor, ori majoritatea familiilor de la noi, în spiritul natalității ceaușiste, au cel puțin 2 copii…
Ce se poate face ? Măcar menținerea iluziei unui anumit standard de viață ! Mall-urile au apărut ca o gură de oxigen pentru cei neajutorați. Simpla lor apariție în acel mediu, poate senzația unui nivel ridicat de trai. Nu contează că bântuie fără bani – nici măcar de un suc, acolo pot fi văzuți de alții, pot socializa… și cine știe ce lipeală norocoasă se poate produce ! O mică problemă, un detaliu deranjant a fost rezolvat din mers. La Mall sunt magazine cu prețuri… cam măricele, cam cu mult peste ce poate scoate din buzunar un viețuitor constant al acestui habitat, și cu toate acestea un anumit standard, vizual și olfactiv trebuie totuși menținut. Produsele contrafăcute au salvat aparențele… Doar nimeni nu-i nebun să cumpere din Mall ! Cu toate acestea Mall-urile scot profit, și nu neapărat din chiriile magazinelor de îmbrăcăminte cât din cele al fast-food-urilor, accesibile tuturor.
Dacă o mașină nu mai impresionează, nu același lucru se poate spune și despre o funcție de conducere. Aici este de fapt bătălia cea mare – postul de șef. Pentru un individ incapabil, șefia este idealul, locul unde el se va simți desăvârșit. Bătălia pentru un astfel de 
post este extrem de dură, iar cei ce ajung să cedeze sunt de obicei cei ce știu că pot face și altceva. Nu cred că trebuie să mai subliniez că numărul șefilor incompetenți depășește lejer pe cel al celor ce merită o funcție de conducere, așa cum cred că majoritatea știm la ce nivel de degradare morală poate ajunge un incapabil doar pentru a obține aceasta. Este un aspect al luptei pentru supraviețuire, reușești sau dispari…
Lista celor ce pun preț doar pe aparențe ar putea continua. Însă multe din aspectele artificiale apar și rezistă datorită faptului că sunt tolerate, trecute cu vederea. Sunt atâtea lucruri false în jurul nostru, încât percepția tinde să ne fie deformată să le acceptăm ca fiind reale, împotriva bunului simț. Televiziunile comerciale au amplificat falsul în goana după profit. Rezultatul: avem aproape 2 generații “pro” de indivizi imaturi, pe mâinile cărora vom intra în curând. Am devenit o societate de consum “la comandă” fără a mai avea capacitatea de a alege ce consumăm. Devenim raiul comercianților de vânzări “în masă”. Se vinde orice, oricum, totul este să aibă o firmă cât mai mere deasupra. Iar o bună parte a produselor achiziționate sunt pentru păstrarea aparențelor…